Credinţă cu forţa

Slujba ad hoc la care am fost supusă ieri la lucru (după ce i-am încărcat cartela, clientul – preot – s-a gândit să-mi stropească magazinul cu apa sfinţită. Şi-a pus sutana şi a stropit şi a cântat şi-n stânga şi a stropit şi a cântat şi-n dreapta; mi-a dat şi cu busuioc în cap, mi-a dat şi crucea să o pup, ba chiar m-a şi uns cu mir „de la Ierusalim”; vorba cuiva, mai lipsea să-mi pună sutana în cap şi să mă spovedesc... ce să mai zic, fază de cascadorii râsului, nu alta!)... revenind: deşi nu am cerut-o, ba chiar am insistat să nu înceapă, slujba la care am fost supusă, cu forţa, m-a determinat să fac această postare, deşi ştiu că-mi voi atrage multe antipatii... pământeşti şi cereşti!

Nu sunt o persoană credincioasă. În felul în care se înţelege a fi creştin în România. Nu bat cinşpe cruci când trec pe lângă vreo biserică, nu m-am spovedit  şi nu m-am împărtăşit niciodată. De ce?! Păi pentru că nu cred că atunci când îi spun unui străin, fie el şi „trimisul Domnului” de păcatele mele, aceastea îmi sunt iertate dacă fac 3 mătănii şi spun 6 rugăciuni. Dacă nu mă pot ierta EU, cum să mă ierte altcineva? Şi mai ales, DE CE să mă ierte altcineva? Iar prin acel altcineva mă refer la cineva care aşteaptă şi 10-15-50 lei ca să mă ierte (scuze, nu cunosc tarifele... o fi şi ăsta un păcat?!) Hai, lasă-mă, nene, în păcatele mele şi cu conştiinţa mea încărcată.

Nu-mi place să pup cruci sau icoane. Şi de cele mai multe ori, nu aleg eu să le pup, ci practic mă pupă ele pe mine. Iar când totuşi se întâmplă, mă gândesc doar la cât de multe persoane au mai pupat acolo şi câte boli aş putea să iau.

Interacţiunea mea cu Biserica şi cu creştinismul românesc este minimă. Merg o singură dată pe an la o slujbă (de Paşti) la mânăstire şi nu din credinţă, nu să mi se ierte păcatele, ci pentru că acolo merge toată lumea – e un prilej bun de a revedea feţe cunoscute. Intru în biserică numai în situaţii excepţionale – nunţi, botezuri, iar atunci bat cruci pentru că îi văd pe alţii...

Îmi displace total pelerinajul la moaşte. Asta e credinţă? Asta e religie? Să stai să-ţi faci grătar în curtea bisericii noaptea, dimineaţa te aşezi la coadă şi împarţi coate şi înjurături în toate părţile, iar când ajungi să pupi cutia aia... BAM, eşti cel mai credincios şi cel mai sfânt om din lume!

Urăsc faptul că Biserica este o instituţie atât de mare, importantă şi bogată în România. Urăsc faptul că se alocă jdemilioane de euro pentru biserici şi catedrale, iar dacă ajungi în spital, înainte să mori, tragi şi o fugă la farmacie să-ţi iei pansament şi seringi...

Nu cred în Dumnezeul în care cred majoritatea românilor. Şi asta poate din cauza felului odios, manelar, în care se face creştinism la noi în ţară. Dacă aş fi trăit în altă ţară, poate aş fi simţit altceva. Poate în altă ţară nu te obligă nimeni să crezi şi nu-ţi spune nimeni cum şi în cine să crezi. Nu vreau să generalizez. Cunosc şi ştiu că există şi preoţi în adevăratul sens al cuvântului. Preoţi... nu hoţi!

Nu cred că există o singură divinitate pentru noi toţi. Altfel nu-mi explic toate nenorocirile care li se întâmplă unor oameni buni, altfel nu-mi explic toate războaiele, holocaustul, accidentele etc. Mi-aduc aminte de incendiul de la maternitatea din Giuleşti de acum câţiva ani – o mamă fericită că bebeluşul ei a scăpat îi mulţumea lui Dumnezeu... Dar ce, mă, ceilalţi bebeluşi erau păcătoşi? Cât puteau să păcătuiască săracii copii în 3-4 zile cât aveau de viaţă? Cum să-i mulţumeşti Domnului că bebeluşul tău a scăpat şi alţii au murit??? Unde era Dumnezeul celorlalţi copii? Ce lume nenorocită...

Nu cred în Dumnezeul ăsta, dar cred totuşi că EL există, nu în felul în care creştinismul românesc ne face să credem, ci El există în fiecare din noi. Dacă tu nu îţi poţi ierta păcatele, nimeni nu ţi le poate ierta. Dacă tu crezi că eşti un om bun, nimeni nu te poate convinge că eşti rău.

La urma urmei, eşti propriul tău judecător, eşti propriul tău salvator, eşti propria ta divinitate. 

Preţuieşte-te! Şi închină-te... la tine!