Eram prin "capitala" judetului la ceva cumparaturi undeva intre Craciun si Revelion, si, mergand pe strada, am observat acest gest. Stiti emisiunea Super Bingo Metropolis? Cu prapaditii aia doi care se cred amuzanti. Probabil ati vazut, prin orice oras sau zona ati sta, "reprezentantii de vanzari", oamenii aceia zgribuliti (cei norocosi sunt repartizati in magazine), imbracati in portocaliu (ca doar e culoarea care se poarta), cu o masa anemica si o urna intotdeauna plina cu capete de bilete de bingo. Evident am vazut si eu acolo. Dar gestul unei doamne, care nu arata deloc a fi disperata, mi-a lasat acel gust amar de care spuneam.
M-am nimerit sa trec chiar prin dreptul dansei atunci cand a introdus biletul (numai unul avea) in urna. Si am auzit-o fara sa ma chinui. Facandu-si cruce de vreo 3 ori a spus "Doamne ajuta ca e ultima mea speranta!".
Cat de trist? Unde s-a ajuns in tara asta? Sa ne rugam sa castigam la un joc de NOROC pentru a avea ce pune pe masa? Sa jucam la pariuri, nu din placere, ci DIN NEVOIE? Ati vazut vreodata vreo casa de pariuri? Sunt pline oricand. Cu siguranta, doamna aceea nu voia sa castige miliarde. Nu voia sa se imbogateasca, nu voia sa traiasca in lux. Nu voia sa-si ia Mercedes si nu voia sa aiba vila cu piscina. Voia doar sa traiasca decent! Voia doar sa nu se mai chinuie, voia sa joace la bingo din placere, nu din nevoie! Si am "citit" asta in acea fractiune de secunda cand ochii mei uimiti s-au intalnit cu ochii plini de speranta ai dansei. Nu stiu daca a castigat cu acel singur bilet din milioane de bilete supuse extragerii. Sper!
Dupa cum am spus, nu parea disperata. Probabil asta e mandria romanului. Sa nu arate ca e disperat. Sa nu arate ca un joc de noroc este ultima speranta!
Sa nu i se planga de mila, ma gandesc.
Asta este situatia... trista realitate! Oare se va schimba ceva in 2011? Oare peste cateva zile voi vedea din nou pe cineva punandu-si ultima speranta de viata decenta intr-un joc de noroc? Oare ce pot face eu? Oare ce putem face noi, tinerii, pentru a nu avea o astfel de ultima speranta? Oare putem face ceva? Oare ne ia cineva in serios sau suntem prea netrecuti prin viata? Sau trecem prin viata, raspunzand, cu zambet, la orice intrebare cu "nu stiu d'astea". Noi inca nu suntem disperati. Noi suntem tineri!
Poate ca inca nu ne-am lovit de disperarea unor oameni mai in varsta?! Poate nu ne-am lovit inca de disperarea parintilor nostri, care si ei incearca sa nu-si arate "ultima speranta"... mai mult pentru noi decat pentru oricine altcineva!
Daca intrebarile de mai sus va pun pe ganduri, cu siguranta veti aprecia acest post, scris de unchiul meu. Il gasiti aici.
Pacat de noi, tinerii, care nu concepem ca vom deveni disperati dupa o viata decenta! Pacat de romani... pacat de Romania!
Pacat ca am ajuns sa avem ultime sperante...
Va doresc un 2011 lipsit de ultime sperante!
