De ce trebuie sa cedam presiunii societatii si sa ne casatorim cu prima ocazie pe care o avem? De ce ne "plafonam" intr-o relatie cu o persoana alaturi de care stim ca nu vom fi fericiti o viata intreaga? De ce facem compromisuri peste compromisuri, sperand intr-o schimbare, sperand intr-o imbunatatire? De ce iti oferi inima doar pentru a fi ranita? De ce sa nu astepti persoana potrivita? Persoana alaturi de care poti fi tu, poti spune si face ce vrei?
Pentru ca W s-a casatorit si X s-a logodit si Y are deja copil si Z e intr-o relatie stabila de jdemii de ani si pentru ca iti trece vremea si ti-e frica sa mori singura. Plus ca nu e intalnire de familie de la care sa lipseasca intrebarea "cand iti gasesti si tu pe cineva?" Sau mai rau "o sa mor si nu o sa te vad si pe tine la casa ta!" De parca daca mi-as gasi pe cineva, automat m-as si casatori cu el. Mult prea multe relatii am vazut destramandu-se dupa multi ani si din prostii. Relatiile nu mai sunt asa stabile ca acum cativa ani. Sunt mult mai superficiale si relatiile si casatoriile. Multe sunt doar de gura lumii, multe sunt doar pentru ca "altu' mai bun poate nu mai gasesc", sau pe principiul "sa fie un pic mai frumos ca Dracul si sa ma iubeasca".
Asa, sincer, ma pot marita maine. Multumesc, dar nu multumesc.
Toate la timpul lor, deocamdata imi e PERFECT asa cum sunt. Cand o fi sa-l intalnesc, poate imi voi schimba mentalitatea, pana atunci... life is a journey, not a destination! :) Nu consider ca am pierdut timpul sau ca mi se scurge timpul intr-o clepsidra tinuta si supravegheata atent de catre societate. Ba dimpotriva.
Iubesc libertatea, iubesc faptul ca nu trebuie sa dau nimanui explicatii, iubesc lipsa compromisurilor, iubesc faptul ca nu mi se reproseaza lucruri, iubesc sa fac ce si cand vreau.
Veti spune probabil "vulpea care nu ajunge la struguri spune ca sunt acri" si probabil veti avea dreptate :) Dar asa ma simt in momentul asta. Este normal (si sper) sa imi schimb mentalitatea. Mi-am schimbat mult comportamentul in ultimii ani. Pana la 18 ani citisem maxim 2-3 carti... si alea din obligatie, nu din placere. In ultimii 3 ani am citit peste 30, din care jumate cred in engleza si niciuna din obligatie! :) Pana acum cativa ani ieseam aproape zilnic in club sau macar la vreun bar/pub. Acum am iesit si nu m-a impresionat nimic. Poate am imbatranit eu si cu siguranta s-au schimbat vremurile si mi-e destul de greu sa recunosc (iar cei care ma stiu, pot confirma ca e greu de crezut) ca as prefera sa stau in casa sa citesc o carte decat sa ies in oras intr-o sambata seara... Mi-e greu si mie sa cred asta, dar asa este.
Oricum, stiu ca mi-am trait tineretea... cu varf si indesat. Am chiulit de la scoala atunci cand a fost vremea chiulului, am copiat la examene atunci cand a fost vremea copiatului, am iesit in cluburi cand nu aveam alta grija decat "in ce club iesim azi?!", m-am chefuit cu orice ocazie am prins, am dansat, am cantat si m-am distrat. Plus toate locurile in care am fost la care multi doar viseaza...
Le-am trait pe toate la timpul lor.... exact cand trebuia si cum trebuia.
Nu stii ce e independenta pana nu mai ai 10 lei in portofel si te intrebi ce sa iei, ceva de mancare sau o cola?
Nu stii ce este un risc pana nu spui "na, hai sa vedem, ce o fi o fi!"
Nu stii ce e muzica pana cand versurile unei melodii nu iti rascolesc inima.
Nu stii ce sunt amintirile pana cand nu revezi o poza si parca esti acolo, simtind adierea vantului si simtind fiecare emotie pe care ai avut-o si in momentul in care ai facut poza aia.
Nu stii ce e libertatea pana nu te urci in masina intr-o zi insorita, dai geamu jos, pui ochelarii de soare, muzica la maxim si conduci... Conduci fara o destinatie, conduci cu gandurile hai hui, conduci departe de orice grija.
Nu stii ce e un loc de vis pana nu ajungi acolo si primul lucru pe care il spui "Nu-mi vine sa cred ca sunt aici!"
