Pagini

Mă îndoiesc, deci gândesc. Gândesc, deci exist.

Sunday, May 5, 2013

Mamă, ce ţeapă ne-am luat!


Înhămaţi cu credinţă, smirenie şi pioşenie, ne-am îndreptat spre tradiţionala Slujbă de Înviere de la Mânăstire. (Sf. Ana – Orşova).
Drumul a fost cel obişnuit: un pic de bere, suc, seminţe, bârfe şi bancuri. Ajunşi sus (pe la 22:30) ne-am simţit ca primii invitaţi sosiţi la o petrecere, la care nici măcar sărbătoritul nu ajunsese. Ne-am aşezat strategic, pe marginea drumului, şi am aşteptat să fim binecuvântaţi de începerea slujbei. Încet, dar sigur, alţi credincioşi ajungeau şi ei la mânăstire. Unii deja beţi, unii cu băutura în mână, unele care au încurcat hainele de club cu cele de mânăstire şi aşa mai departe. Oricum, la mânăstire de Paşti se merge pentru a fi văzut. Dacă nu eşti acolo, nu exişti. Cam ca şi pe facebook. Evident, check-in-urile au început să curgă, smartphoanele erau mai luminate decât sufletele credincioşilor. Lume multă, oameni cu care nu schimbi o vorbă decât din an în Paşti (la propriu, nu la figurat!). Seminţele trosneau printre dinţi, preotul zicea ceva, nu prea îl băga nimeni în seamă... numai pe măicuţe le mai auzeai şi asta pentru că îţi zgâriau creierul cu vocea lor subţiată. Apoi, inevitabilul s-a produs:
Veeeniiiţi de luaţi lumiiinăăă...
Şi atunci s-a declanşat isteria. Se călcau în picioare pentru flacăra aia, de parcă viaţa lor ar fi depins de a fi sau nu primul care „ia lumină”. Se-mpingeau ca oile, hainele luau foc, părul lua foc,  îşi călcau în picioare credinţa, CA SǍ CE? În fine, nu sunt eu cea mai credincioasă persoană, poate e ceva neînţeles de muritorii de rând.
Ajunge  „lumina” şi prin zona în care „campasem” noi, rog frumos un luptător smierit să-mi dea şi mie lumină în candelă. Se pune dacă am luat-o indirect? O fi aprins-o cu bricheta... Oricum, mi s-a stins de jdemii de ori, cică am păcătuit mult, d’aia nu mă ţine lumina... J
Slujba a continuat, imnul „Hristos a înviat din morţi...” a fost interpretat într-un mare fel de toată mulţimea, nici nu te-ai fi gândit ce poate urma.
Tradiţionala desemnare a ghinionistului care trebuie să stea la coadă după Paşti a avut urmări neaşteptate. S-a făcut binecuvântata chetă pentru Paşti, iar ghinionistul s-a dus să ia punguliţele de pâine şi vin. I s-au comandat vreo 15 pungi: „Cum să mergem acas’ fără Paşti... păi degeaba am venit aici?!”
După vreo oră şi ceva de îndurat şi simţind pe propria piele credinţa puternică şi isterică, „aspostolul” nostru a revenit printre noi: Mi-a dat doar două, bă, şi i-am dat şi 17 lei...
Plus promisiunea anuală şi nelipsită: e ultima oară când mai stau la coadă!
Începând din acest an, s-a instaurat regula „nu mai mult de 2 pungi la fiecare”... La naiba cu credinţa, lumea a început să-şi bage, să-şi scoată, să-şi etaleze limbajul colorat, expresia auzită cel mai des fiind: ce ţeapă ne-am luat...
Pe la 2, ne-am început şi noi coborârea, lumina din candelă s-a mai stins de câteva ori, până la urmă am cedat oricărei tentative de a ajunge cu lumină acasă: las, ca o fi luat cumnată-mea.
Cam asta a fost „mânăstirea” pe anu’ ăsta. Vedem cum o fi la anu’.
Sărbători Fericite alături de cei dragi!

Wednesday, May 1, 2013

Tentative sentimentale


Soulmate
Two little words, one big concept. A belief that someone, somewhere is holding the key to your heart... and your dream house. All you have to do is find them.
So, where is this person?
And if you loved someone and it didn't work out, does that mean they weren't your soul mate?
Were they just a runner-up contestant in this game-show called "Happily ever after"?
And as you move, from age box to age box and the contestants get fewer and fewer are your chances of finding your soulmate less and less?
Soulmates... reality or torture device?

Categoric, instrument de tortură! Tortură la care ne supunem singuri. Ferice de cei care si-au găsit deja „sufletul pereche”, suferinţă continuă pentru noi, ceilalţi.
Şi totuşi, în această continuă cursă către fericire toate aceste tentative, toate aceste „rateuri sentimentale” duc la suferinţă. Căutăm, ne îndrăgostim, ne pierdem, suferim. Căutăm din nou... şi din nou... şi din nou. Până găsim ACEA persoană pe care o aşteptam şi atunci ne oprim. Inspirăm, expirăm, zâmbim şi ŞTIM. Da, pe el îl aşteptam.
E interesant totuşi  cum căutăm în atât de multe locuri, cum încercăm diversitatea, cum experimentăm sentimente. „Poate EL e... să vedem”. Dar nu e... ne dăm seama imediat că nu e, uneori ştim asta din primele minute. Dar totuşi, încercăm.
Nu consier că se poate numi relaţie, acea „tentativă” în care amândoi încearcă să-l impresioneze pe celălalt. Frate, nu e de tine. Fato, lasă-l, nu-i de tine. De ce vă chinuiţi? De ce pierdeţi TIMPUL? De ce sunteţi falşi? Ca să te placă? Pentru că aşa crezi că te vrea? Lăsaţi-o baltă. Cine se-aseamănă, se-adună. Caută pe cineva ca tine! Caută pe cineva cu aceleaşi interese ca tine. Nu încerca să fii ceea ce nu eşti, nu încerca să fii omul pe care îl vrea, fii omul care esti! Nu te schimba, nimeni nu ar trebui să te facă să te schimbi.
Sufletul pereche îl recunoşti din prima secundă. Sufletul pereche îl simţi de la prima vorbă, de la primul zâmbet sincer. Cu el poţi fi sinceră, cu el poţi spune o tâmpenie cât tine de mare, iar el să nu te judece, ci să spună şi el una şi mai mare. El te poate vedea în pijamale, nemachiată, cu părul vâlvoi şi-ţi spune: esti mai frumoasă ca niciodată! Cu el poţi fi relaxată, cu el poţi zâmbi sincer, cu el poţi iubi sincer. Cu el nu trebuie să te ascunzi în spatele unei măşti, cu el poţi fi tu... iar el va fi EL cu tine.
Sau cel puţin, aşa cred eu...
Iar acum, voi, cei „neînsufleţiţi”, întrebaţi-vă , oare v-aţi cunoscut sufletul pereche şi nu i-aţi dat suficientă atenţie? O fi vreun fost prieten, o fi vecinu’, o fi vreun coleg, o fi vreun amic... Sau poate e un necunoscut pe care l-ai văzut o singură dată în viaţă. Oare o să-l mai vezi vreodată?
Deschideţi ochii şi nu mai pierdeţi vremea.